Cu toţii, atât barbaţii cât şi femeile,
căutăm fericirea, şi totuşi în vieţile noastre sunt atâtea conflicte,
suntem în razboi chiar cu cei pe care îi iubim mai mult. Ne dorim să fim
împreună, să formăm un cuplu şi totuşi avem nevoie de spaţiu, de
intimitate. Ne apropiem de ceilalţi pentru a găsi iubirea şi ne
îndepărtăm de ei pentru a ne afirma diferenţa. Prin apropiere căutăm
apartenenţa iar prin îndepărtare ne exploatăm individualitatea.
O identitate sănătoasă se bazează pe o preţuire de sine sănătoasă. (Corneau, 2006) spunea că, fără aceasta nu putem vorbi despre preţuirea celuilalt. Libertatea este dovada iubirii celuilalt, lipsa preţuirii de sine duce la nesiguranţă, dorinţă de control, de posesie şi în final la nefericire. Într-un cuplu, acestea sunt cu siguranţă cauze care duc la divorţ.
Nu toate relaţiile sunt făcute să devină căsătorii. Unele sunt experienţe temporare în care partenerii învaţă şi care durează câteva luni sau câţiva ani (Ferrini, 2001). Uneori oamenii se căsătoresc lăsându-se pradă pasiunii, înainte de a şti că şi-au găsit într-adevăr partenerul potrivit fără însă a fi pregătiţi să-şi asume responsabilităţile familiei. Mai mult, unii rămân în această relaţie neavând curajul să se rupă de ea iar alţii renunţă prea devreme.
Divorţul, ca şi căsătoria, începe mai întâi în inimile partenerilor, el reprezintă o căsnicie aflată în derivă, în care nu mai există energie şi interes. Drumul spre divorţ începe cu admiterea faptului că cei doi nu mai împărtăşesc un scop comun. Astăzi una din trei căsătorii ajunge la divorţ, cele mai frecvente survin în primii 7 ani de la încheierea căsătoriei.
Divorţul poate avea mai multe forme: poate fi divorţ emoţional care se referă la comportamentele şi trăirile negative (reproşuri, infidelitate, lipsa iubirii, lipsa suportului), divorţ legal ce face referire la procesul oficial de desfacere a căsătoriei, divorţ economic care vizează împărţirea bunurilor deţinute în comun, divorţ coparental se referă la custodia copilului unui din părinţi, divorţ comunitar prezintă schimbările de statut ale persoanei, divorţ din dependenţă se referă la emanciparea foştilor parteneri, mai rapidă în cazul partenerului care a fost autonom în relaţie şi mult mai lentă în cazul celui dependent de relaţie.
Cele mai răspândite cauze care duc la divorţ sunt: modificarea mentalităţii asupra divorţului, acesta nu mai este tratat ca un eşec ci ca o soluţie într-o situaţie de criză; emanciparea economică şi socială a femeii; democratizarea societăţii şi instituţiilor care în trecut incriminau divorţul; sporirea speranţei de viaţă; incompatibilitatea, ignorarea diferenţelor dintre bărbaţi şi femei; obiceiul unui partener de a oferi mai mult şi a celuilalt de a primi în exces; lipsa preţuirii de sine. Unii oameni iubesc atât de mult încât devin dependenţi de relaţie şi partener, uitând să-şi respecte şi să-şi iubească propria persoană.
Când partenerii nu mai pot convieţui împreună, cea mai bună soluţie este divorţul, pentru că încercarea de a ţine într-o relaţie o persoană împotriva voinţei ei, este cu siguranţă un eşec.
Acest eveniment marchează profund ambii parteneri. După gradul de stress care marchează persoana implicată în eveniment, divorţul ocupă locul doi după decesul partenerului. După modul în care s-au derulat evenimentele care au condus spre acest deznodământ, viruţenţa evenimentelor are o intensitate mai mică sau mai mare. Dacă între parteneri au avut loc neînţelegeri grave pe timp îndelungat, atunci divorţul poate fi perceput ca o eliberare dar dacă între parteneri părea că nu există indicii asupra acestui deznodământ, divorţul poate fi o traumă.
O identitate sănătoasă se bazează pe o preţuire de sine sănătoasă. (Corneau, 2006) spunea că, fără aceasta nu putem vorbi despre preţuirea celuilalt. Libertatea este dovada iubirii celuilalt, lipsa preţuirii de sine duce la nesiguranţă, dorinţă de control, de posesie şi în final la nefericire. Într-un cuplu, acestea sunt cu siguranţă cauze care duc la divorţ.
Nu toate relaţiile sunt făcute să devină căsătorii. Unele sunt experienţe temporare în care partenerii învaţă şi care durează câteva luni sau câţiva ani (Ferrini, 2001). Uneori oamenii se căsătoresc lăsându-se pradă pasiunii, înainte de a şti că şi-au găsit într-adevăr partenerul potrivit fără însă a fi pregătiţi să-şi asume responsabilităţile familiei. Mai mult, unii rămân în această relaţie neavând curajul să se rupă de ea iar alţii renunţă prea devreme.
Divorţul, ca şi căsătoria, începe mai întâi în inimile partenerilor, el reprezintă o căsnicie aflată în derivă, în care nu mai există energie şi interes. Drumul spre divorţ începe cu admiterea faptului că cei doi nu mai împărtăşesc un scop comun. Astăzi una din trei căsătorii ajunge la divorţ, cele mai frecvente survin în primii 7 ani de la încheierea căsătoriei.
Divorţul poate avea mai multe forme: poate fi divorţ emoţional care se referă la comportamentele şi trăirile negative (reproşuri, infidelitate, lipsa iubirii, lipsa suportului), divorţ legal ce face referire la procesul oficial de desfacere a căsătoriei, divorţ economic care vizează împărţirea bunurilor deţinute în comun, divorţ coparental se referă la custodia copilului unui din părinţi, divorţ comunitar prezintă schimbările de statut ale persoanei, divorţ din dependenţă se referă la emanciparea foştilor parteneri, mai rapidă în cazul partenerului care a fost autonom în relaţie şi mult mai lentă în cazul celui dependent de relaţie.
Cele mai răspândite cauze care duc la divorţ sunt: modificarea mentalităţii asupra divorţului, acesta nu mai este tratat ca un eşec ci ca o soluţie într-o situaţie de criză; emanciparea economică şi socială a femeii; democratizarea societăţii şi instituţiilor care în trecut incriminau divorţul; sporirea speranţei de viaţă; incompatibilitatea, ignorarea diferenţelor dintre bărbaţi şi femei; obiceiul unui partener de a oferi mai mult şi a celuilalt de a primi în exces; lipsa preţuirii de sine. Unii oameni iubesc atât de mult încât devin dependenţi de relaţie şi partener, uitând să-şi respecte şi să-şi iubească propria persoană.
Când partenerii nu mai pot convieţui împreună, cea mai bună soluţie este divorţul, pentru că încercarea de a ţine într-o relaţie o persoană împotriva voinţei ei, este cu siguranţă un eşec.
Acest eveniment marchează profund ambii parteneri. După gradul de stress care marchează persoana implicată în eveniment, divorţul ocupă locul doi după decesul partenerului. După modul în care s-au derulat evenimentele care au condus spre acest deznodământ, viruţenţa evenimentelor are o intensitate mai mică sau mai mare. Dacă între parteneri au avut loc neînţelegeri grave pe timp îndelungat, atunci divorţul poate fi perceput ca o eliberare dar dacă între parteneri părea că nu există indicii asupra acestui deznodământ, divorţul poate fi o traumă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu