Divortul - partea a II-a

Consecinţele divorţului sunt multiple şi se răsfrâng asupra capitalului afectiv şi material investit în căsnicie, asupra statutului social, a interacţiunii cu apropiaţii şi nu în ultimul rând asupra copiilor, acolo unde există. Aceştia sunt răniţi de lipsa dorinţei părinţilor de a se iubi şi respecta, de aceea în aceste momente, indiferent de motivele care au dus la separarea părinţilor, ei nu trebuie să-şi uite rolul de părinţi şi împreună să-şi ajute copilul să depăşească acest moment. În aceasta perioadă există pericolul ca stima de sine a copilului să fie mult afectată. 

Cooper şi colaboratorii au arătat ca stima de sine a unui copil este mult mai robustă în cazul divorţului părinţilor decât în cazul în care aceştia ramân împreună într-o preudo căsnicie, în care copilul resimte tensiunile dintre părinţi. Dacă după divorţ copilul beneficiază în continuare de afecţiunea ambilor părinţi, acesta se va simţi în siguranţă, fără a se simţi respins sau chiar vinovat de separarea părinţilor săi. În schimb, dacă unul dintre părinţi îl ponegreşte mereu pe celalalt în faţa copilului, acesta se va simţi presat, dezorientat şi va adopta atitudini diferite faţă de mama şi faţă de tatăl său.

Copilul îşi iubeşte ambii părinţi, indiferent de cum sunt sau ce au făcut aceştia şi de aceea, în cazul în care nu există un pericol moral sau fizic pentru copil, trebuie încercată stabilirea unei forme de contact. Când este sigur că poate conta pe iubirea părinţilor, copilul se pot realiza chiar în situaţiifoarte diferite. Chiar şi despărţiţi, părinţii formează pentru copil un cuplu pe care el îl va lua ca model în formarea noţiunilor despre unitate, colaborare, complementaritate, noţiuni care îi vor folosi toată viaţa. Pentru copil modul în care se produce separarea părinţilor este mult mai important decât divorţul în sine.

Respectul reciproc între soţi joacă un rol fundamental în elaborarea imaginilor pozitive feminine sau masculine pe baza cărora copilul îşi va clădi propria identitate. (Corneau, 2006).

Oamenii încearcă, cu mai mult sau mai puţin succes, modelul cuplului, însă acesta nu se potriveşte tuturor. Motivele pentru care, în ciuda diferenţelor dintre ei, bărbaţii şi femeile încearcă să devină un cuplu sunt multe, dorinţa de afecţiune, iubirea, nevoia de interacţiune cu semenii, de procreere, presiunile societăţii, pot fi câteva dintre ele. Totuşi viaţa în doi nu este obligatorie, ea presupune asumarea de responsabilităţi pe care uneori partenerii nu sunt pregătiţi să şi le asume şi care pot duce la separarea acestora.

Surse:
Corneau, G., (2006): Există iubiri fericite. Psihologia relaţiei de cuplu. Bucureşti, Editura Humanitas;

Ferrini, P., (2001): Liniştea inimii. Bucureşti, Editura For You;

Munteanu, A., (2009): Psihologia vărstelor. Timişoara, Editura Eurobit.